|
 "Am auzit ca exista odata un copac antic si maret, ale carui ramuri se inaltau maiestuos spre cer. Cand era inflorit, in jurul sau danasau fluturi de toate formele si marimile. Cand incepea sa faca roade si sa poarte fructe, pasari din toate tinuturile veneau si cantau in el.
Ramurile sale, precum bratele deschise ii binecuvantau pe toti cei care veneau si stateau la umbra lor. Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub copac si maretul arbore inceput sa simta afectiune pentru acel baietel. Iubirea dintre mare si mic este posibila, insa numai cand cel mare nu este constient ca este mare. Copacul nu stia ca este mare; doar omul are acest gen de cunoastere. Cel care este mare este preocupat in primul rand numai de ego, dar in iubire, pentru iubire, nimeni nu este mare sau mic. Iubirea imbratiseaza pe oricine vine langa ea. Copacul incepuse sa il iubeasca pe baiatul care venea si se juca zilnic langa el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar acestea se aplecau astfel incat baietelul sa poata sa ii culeaga florile si fructele. Iubirea este intotdeauna pregatita sa se inchine, sa se incline; ego-ul nu este niciodata pregatit sa se aplece. Daca el ar fi actionat prin ego, atunci ramurile sale s-ar fi intins cat mai sus; s-ar fi departat atat de mult incat sa nu poti ajunge deloc la ele. Baietelul jucaus venea si copacul isi apleca ramurile spre el. Copacul era foarte incantat cand copilul lua din flori; intreaga sa fiinta era plina de bucurie si iubire. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva; ego-ul este intotdeauna fericit numai poate lua ceva. Baiatul a crescut. Uneori, el dormea in poala copacului, uneori ii manca fructele si uneori purta o coroana facuta din florile lui si se comporta precum un rege al junglei. Cineva devine asemanator unui mare rege atunci cand apar florile iubirii, insa devine sarac si mizerabil atunci cand sunt prezenti spinii ego-ului. Vazand copilul cum danseaza si se joaca purtand o coroana din florile sale,copacul se simtea plin de fericire.El incuviinta iubirea; canta in briza calma si lina. Baiatul crestea. El incepuse sa se urce in copac si sa se legene pe ramurile sale. Copacul se simtea foarte fericit atunci cand baiatul se odihnea pe ramurile sale. Iubirea este fericita cand poate oferi alinare,protectie celor dragi;ego-ul ete fericit doar cand asigura tulburare,disconfort. Odata cu trecerea timpului asupra baiatului au aparut poverile altor indatoriri. Ambitia s-a dezvoltat; avea de trecut examene; avea priteni cu care sa vorbeasca si cu care sa se plimbe si de aceea nu mai venea des acolo. Dar copacul il astepta cu nerabdare sa vina. El il chema cu tot sufletul sau: “ Vino. Vino. Te astept.” Iubirea asteapta zi si noapte. Si copacul astepta. El se simtea trist atunci cand baiatul nu venea.Iubirea este trista atunci cand nu poate impartasi; iubirea este trista cand nu poate darui. Iubirea este recunoscatoare cand poate impartasi. Cand se poate darui, total, iubirea este cea mai fericita. Odata cu cresterea sa, baiatul venea din ce in ce mai rar. Omul care devine matur si ambitiile i se amplifica; omul matur gaseste din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul era acum prins in afacerile lumesti. Intr-o zi, in timp ce trecea pe acolo, copacul i-a spus: ”Te asept sa vii,dar tu nu vii.Te asept in fiecare zi.” Baiatul a spus: ”Ce ai tu? De ce sa vin la tine? Ai vreun ban? Eu caut bani.” Ego-ul este intotdeauna motivate. Ego-ul va veni doar daca exista vreun scop de atins, dar iubirea este nemotivata. Iubirea este propria ei recompensa. Copacul, uimit a spus: “Vei veni doar daca iti dau ceva?” Abtinerea, retinerea nu este iubire. Ego-ul este apucator, strangator, dar iubirea da neconditionat. “Noi nu avem aceasta boala si suntem bucurosi” – a spus copacul. ”Florile infloresc in noi. Noi oferim o umbra racoroasasi calm. Noi dansam in briza si cantam cantece. Pasari inpcente sar pe ramurile nostre sic anta chiar daca nu au bani.In ziua in care vom avea de-a face cu banii, va trebui sa mergem la temple asa cum faceti voi oamenii slabi, va trebui sa invatam sa obtinem pacea cu forta, sa invatam cum sa iubim. Nu, noi nu avem nevoiede bani.” Baiatul a spus: ”Atunci de ce sa vin la tine? Ma voi duce acolo unde sunt bani.” Ego-ul cere bani pentru ca vrea sa fie puternic. Copacul s-a gandit putin si apoi a spus: ”Nu pleca nicaieri, iubitul meu. Culege-mi fructele si vinde-le. Vei obtine bani in felul acesta.” Baiatul s-a luminat imediat. S-a cataract in copac si a cules toate fructele; le-a scuturat chiar si pe cele necoapte. Copacul s-a simtit fericit, chiar daca i-au fost rupte cateva crengute si cateva ramuri, chiar daca i-au cazut pe pamant cateva frunze. Iubirea se simte fericita chiar daca este rupta,dar egoul nu este fericit nici chiar dup ace ia ceva. Ego-ul doreste intotdeauna mai mult si mai mult. Copacul nici nu a bagat de seama faptul ca baiatul nici macar nu s-a uitat la el si nu i-a multumit. El si-a avut recunostinta si multumirile sale atunci cand tanarul a acceptat sa ii culeaga si sa ii vanda fructele. Tanarul nu s-a mai inors mult timp. Acum avea bani si era ocupat sa faca alti bani din acestia. A uitat complet de copac. Au trecut anii. Copacul era trist. El dorea intoarcerea baiatului - la fel ca o mama ai carei sani sunt plini cu lapte, dar care si-a pierdut fiul. Intreaga ei fiinta tanjeste dupa copil; il cauta innebunita pe fiul sau ca acesta sa vina si sa o usureze de povara din pieptul ei. La fel era si tanguirea interioara a copacului. Intreaga sa fiinta era in agonie. Dupa multi ani, acum fiind adult, baiatul a venit la copac. Copacul a spus: ”Vino, baiatul meu. Vino si imbratiseaza-ma.” Omul a spus: ”Termina cu sentimentalismele astea. Ce-a fost, a fost o copilarie. Acum nu mai sunt un copil.” Ego-ul vede iubirea ca pe o nebunie, ca pe o fantezie copilareasca. Dar copacul l-a invitat: ”Vino, leagana-te pe ramurile mele. Vino si danseaza. Vino si joaca-te cu mine.” Omul a spus: “Inceteaza o data cu prostiile astea! Am nevoie sa construiesc o casa. Poti sa imi dai tu o casa?” Copacul a exclamat: ”O casa! Eu nu stau in casa.” Doar oamenii traiesc in case. Nimeni altcineva nu traieste in case decat omul. Si observi starea sa dupa ce este prins intre patru ziduri? Cu cat sunt mai mari cladirile sale, cu atat mai mic devine omul. ”Noi nu stam in case, dar poti sa tai si sa imi iei ramurile - si apoi vei putea sa-ti faci o casa.” Fara sa mai pirda timpul, omul a adus un topor si a taiat toate ramurile copacului. Acum copacul nu mai era decat un trunchi. Dar iubirea nu este interesata de astfel de lucruri - chiar daca membrele-i sunt taiate pentru iubitul ei. Iubirea este plina de daruire; iubirea este intotdeauna pregatita sa dea, sa impartaseasca. Omul nici macar nu s-a oboist sa-i multu- measca copacului. El si-a construit casa. Iar zilele s-au transformat in ani. Trunchiul a asteptat si a asteptet. Dorea sa il cheme la el, dar nu mai avea nici frunze si nici ramuri care sa ii dea putere. Vantul sulfa, dar nu mai reusea nici macar vantului sa ii transmita vreun masaj. Si totusi, in sufletul sau rezone o singura rugaciune: ”Vino. Vino, dragul meu. Vino.” Dar nici un raspuns… Timpul a trecut si acum tanarul a devenit batran. Odata a trecut pe acolo si a venit sa se odihneasca langa copac. Copacul l-a intrebat: ”Ce altceva mai pot sa fac pentru tine? Ai venit dupa foarte foarte mult timp.”Batranul a spus:” Ce altceva poti sa faci pentru mine? Vreau sa ma duc in alte tinuturi ca sa castig niste bani. Am nevoie de o barca.” Bucuros copacul a spus: ”Dar asta nu e nici o problema, iubirea mea. Taie trunchiul meu si construieste-ti o barca din el. As fi foarte fercit daca as putea sa tea jut sa pleci in alte tinuturi sa castigi bani. Dar, te rog tine minte, eu voi astepta intotdeauna sa te intorci.” Omul a adus un fierastrau si a taiat trunchiul, a construit o barca si a plecat. Acum copacul este doar un mic ciot, un butuc sinistru care asteapta reintoarcerea iubitului sau. Asteapta si asteapta si asteapta. Omul nu se va mai intoarce niciodata; ego-ul pleaca intotdeauna numai acolo unde poate castiga ceva si acum copacul nu mai are nimic, abso- lut nimic de oferit. Ego-ul nu merge niciodata acolo unde nu are ceva de obtinut. Ego-ul este un cersetor etern, se afla intr-o continua stare de cerseala, iar iubirea este o caritate vesnica. Iubirea este un rege, un imparat! EXISTA VREUN REGE MAI MARE DECAT IUBIREA? Intr-o noapte ma odihneam langa acel butuc. El mi-a soptit: ”Acel prieten al meu inca nu s-a intors. Sunt foarte ingrijorat ca poate s-a inecat sau s-o fi ratacit. Poate ca sa ratacit intr-una din tarile unde a plecat. Poate ca nu mai este viu. Cat de multi mi doresc vesti de la el! Apoi pot muri fericit. Dar el nu ar veni nici daca as putea sa il chem. Eu nu mai am nimic sa ii ofer si el nu intelege decat limbajul acapararii.” Ego-ul nu intelege decat acest limbaj; limbajul daruirii este al iubirii. Nu pot spune nimic mai mult decat acest lucru. Mai mult, nu este nimic mai mult de spus decat aceasta: daca viata poate deveni precum acel copac, sa isi raspandeasca ramurile atat de departe incat sa se poata racori toti la umbra lor, atunci omul ar intelege ce este iubirea. Nu exista nici un fel de scripturi nici un fel de harti nici un fel de dictionare ale iubirii. Nu exista niste principii fixe pentru iubire. Ma intrebam ce pot spune despre iubire! Iubirea este atat de dificil de descris. Iubirea doar este. Probabil ca ai fi putut sa o vezi in ochii mei daca veneai si priveai in ei. Ma intreb daca o poti simti in timp ce bratele mele se deschid intr-o imbratisare. Iubire. Ce este iubirea? Daca iubirea nu este simtita in ochii mei, in bratele mele, in tacerea mea, atunci ea nu poate fi niciodata realizata prin cuvintele mele. Sunt recunascator fata de rabdarea cu care m-ati ascultat. Si, in final, ma inclin Supremului care salasluieste in noi toti. Rog sa-mi fie acceptate respectele." Fragment din cartea lui OSHO intitulata “De la sex la supraconstiinta”. Multumesc Bologa ca mi-ai reamintit aceasta parabola frumoasa.
|
